eseu Între timpuri/ Catia Maxim

claudia minela · Trimis: 08/12/2010 23:50 Titlul subiectului: eseu Între timpuri/ Catia Mare

,Cum să-i preocupe pe ei amintirea micului Paris sau valoarea sufletească a unei case? Puşi pe chiverniseală, ce altceva mai putea conta pentru ei? În ceea ce-o privea, înţelegea şi-şi accepta condiţia de adiere ce mai plutea între timpuri.''

Apărut la editura Tracus Arte, în toamna anului 2010, romanul Între timpuri, reflectă imaginea societăţii româneşti de mai târziu al doilea razboi mondial, din epoca de aur şi schiţează apocalipsa postdecembristă. Romanul, o frescă succintă, sub determinare social- economică, aduce în prim-plan degradarea morală, prin dorinţa de înavuţire a unui tânăr ,,molâu cu tălpile crăpate'', sătul de mizeria satului natal ,,aterizat în iadul din Bucureşti''. Tudor îşi face ucenicia în prăvălia fratelui mai mare, Matei, pentru care averea şi banii constituie bază existenţială, respect, şi putere. Acesta se înfurie de câte ori îl uimi citind şi îi interzice să aibă o asemenea îndeletnicire în casa lui ,,...De câte ori să-ţi repet: nu citind faci bani!... Dacă eşti sănătos şi viclean, o să prinzi şpilul. Lasă-i pe neisprăviţi să-şi bată capul cu cititul... Să nu te mai prind cu vreo prostie de-astea, că te arunc în stradă! La mine, nu se citeşte. Se fac bani. '' Un veritabil recviem negustoresc, adus culturii, ce stârneşte revoltă oricărui iubitor de literatură!
Descrierea detaliată de stări sufleteşti, transformări comportamentale, prezentarea implicaţiilor pe care le au faptele redate pe plan psihic, dezvăluie calitatea autorului de a cunoaşte psihologia umană. Astfel descoperim societatea în care soţia se supune bărbatului, orbeşte, fiind obligată, pentru a crea o poză bună în societate, să treacă peste nemulţumirile stârnite de comportamentul dispreţuitor al soţului, peste aventurile acestuia, peste ignoranţa şi superficialitatea cu care-şi tratează familia, un ansamblu de prejudecăţi ce reprezintă disfuncţionalitatea conceptuală, tranşantă, subiectivă, a vieţii femeii acelor timpuri, prejudecăţi care au rămas până în zilele noastre, o boală ereditară, transmisă din generaţie în generaţie.
Se remarcă fineţea descrierii spaţiilor şi locurilor importante din Bucureşti, care susţin impresia de univers autentic, mimesis, prin care autoarea se dovedeşte o bună cunoscătoare a vestigiilor capitalei. Notabilă este maniera prin care reuşeşte să deceleze imagini ale unor locaţii renumite, luând în considerare fiecare detaliu: cromatică, istoric, ansamblu arhitectural, aşezare, importanţa pe care o au clădirile în viziunea localnicilor- bijuterii arhitectonice ale Micului Paris- filigranate în stil balzacian, conferă romanului o anume eleganţă perpetuă, chiar dacă timpurile şi oamenii s-au transformat atât de mult.
Aspecte caracteristice educaţiei primite în familiile burgheze, se află în relaţie antonimică, cu caracterul maliţios al individului parvenit, lacom, avar, pus pe căpătuială rapidă.
Instalarea comuniştilor la putere vine ca un tăvălug în viaţa posesorilor de averi care ştiau ,,că scopul noilor veniţi era anihilarea instinctului de proprietate''
În marea schimbare se evidenţiază abilitatea prin care personajul speculează indiferent ce oportunitate, continuând să facă bani, fără să se lase doborât de comunişti. Nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi rotunji veniturile, aspect important în desfăşurarea acţiunii romanului, redat cu fidelitate de autor, prin descrierea unui cadru reprezentativ, tipic individului care iubeşte banii: ,, Era fericit... când vindea ultima gogoaşă şi când simţea prin stofa pantalonilor teancul de bani, când auzea clinchetul vesel al monedelor(...) Era cel mai satisfăcător moment, îndată ce îşi aranja banii pe căprării, apoi îi punea într-un loc sigur...''
Romanul Catiei Maxim cuprinde două secvenţe temporale : trecut şi prezent. Autoarea reuşeşte printr-o tehnică a planurilor paralele, de trecere de la o stare afectivă la alta, de la un cadru imagistic la altul, de la o etapă istorică evoluată la o alta, cu caracter involutiv, să alunece uşor, adaptându-se oricărei situaţii ce implică schimbarea.
,,Imobilizat la pat, de câteva luni... '', Tudor se mişcă ,, printre amintiri'' aducându-le în prim-plan, amintiri care vin ,,Ca ultimele picături de ploaie, de la sfârşitul furtunii, când se preling tremurat... ulterior ce au curs zgomotos ca nişte bile metalice...'', astfel încât ,,Prezentul se supune umil trecutului'', realizând că este ,,deasupra evenimentelor''. Derularea lor îi dă sentimentul de libertate, sentimentul că se poate mişca în voie, în propria-i viaţă, printre oameni, păstrându-şi conştiinţa vie ,,Asta să fi fost viaţa lui, iar moartea ceva destinat să arunce balastul strâns lacom de-a lungul anilor?''.
Imaginile trecutului se întrepătrund cu cele ale prezentului, ca într-un film, al cărui protagonist este. Limbajul narativ se îmbină armonios cu cel delicat, liric, adăugând subtil un ton moralizator, filosofic, conceptului de viaţă.
Cine este Coca, cea care-i stă alături în ultimele momente de viaţă şi care-l urăşte cu toată fiinţa ei, dorindu-i moartea, de ce Arnold îi lasă moştenire lui Teo o sumă importantă de bani, cine distracție rolul destinului în despărţirea dintre Tudor şi Teo ,,Când poarta s-a închis în urma lui, a simţit că i s-au umezit ochii, dar cum un mascul nu ştie să plângă, şi-a mai aprins o ţigară...'', cine este amantul surpriză al urâtei Marcela, sunt doar câteva dintre misterele ce aşteaptă să fie descoperite de cititorul interesat de acţiunea romanului ce se distinge scriere elegantă, la graniţa dintre realism (frescă socială a unei perioade tulburi, cu accent pe spaţiul eterogen al oraşului) şi clasicism (intenţia critică, moralizatoare, realizarea unor portrete succinte, tipologia personajelor clasice, adaptate celor trei etape isorice, în care se îmbină vocea auctorială cu cea a personajelor).
Finalul romanului vine ca o eliberare, ca o judecată obiectivă a propriei vieţi, ca o pace a sufletului omului luptător, care a trecut prin situaţii critice, cărora le-a confecționat faţă cu succes. [Un roman ce se remarcă prin tuşa nedatată a luminii]:,,O lumină albă, densă, ca un şarpe i se încolăceşte peste trupul uscat... Lumina şi liniştea pun stăpânire pe el... zâmbeşte pentru ultima oară în casa ce mai crestează un sens altui destin strivit între zidurile ei.'' Interesantă este asocierea dintre om şi clădirea în care şi-a petrecut viaţa, ambele părţi formând un tot, peste care timpul şi-a pus amprenta, o asociere întâlnită şi în scrierile călinesciene, unde casa este asemuită cu omul care o locuieşte.
Am revăzut cu ochii minţii o scenă emoţionantă, memorabilă : ,,Toamna muşca lacom din fiecare frunză, stârnind în jurul copacilor cununi de lumini blânde... Cel mai frumos moment al anului era asociat... cu Moşii de toamnă, petrecuţi în Obor (...) Câteva zeci de mese de rafie cu scaune de jur-împrejur... ţinea perimetrul acelei cârciumi amenajate sub cerul liber... Întreaga scenă era acoperită cu rogojină şi stuf... Toamna le surâdea... Tudor a comandat un platou cu de toate: fleici, mititei, cârnăciori şi salată de murături proaspăt acrite. Vinul roşu, tras din butoi, înveselea carafa de ceramică(...) Deodată, tăcerea a înghiţit întregul zumzet şi pe scenă s-a iscat un fior... Era îmbrăcată în borangic alb, o siluetă delicată. Lăutarii plângeau pe strune... Cânta, cânta cu întregul ei suflet şi el, brusc, şi-a adus aminte de satul lui şi de pământul pe care se odihnea, ori de câte ori se ducea cu vitele la păscut... Văzduhul tresărea şi vorbele răscoleau... Când s-a sfârşit cântecul, un moşneag s-a apropiat de scenă. Îi străluceau ochii, când i-a zis: - Fă-te bine, puica lu' moşu! / Pe scenă a năvălit Ciuleandra.../ - E Maria Tănase. Are cancer... E pe moarte!...''.
Un roman document, ce-şi recomandă să păstreze o filă din istoria unui oraş, a unei societăţi, peste care momentul şi generaţiile au trecut cum ar fi un buldozer, distrugând ceea ce reprezenta odată Micul Paris, cu valorile sale artistice, morale şi spirituale, merită să se găsească printre zecile de vieţi, păstrate cu preocupare între coperţi, în biblioteca timpului, ca o moştenire, ca o dovadă a ceea ce reprezentăm ca naţie.
_________________
fiecare om gaseste in mine ceea ce este el insusi...

claudia minela · Trimis: 17/12/2010 21:17 Titlul subiectului:

Miruna stătea de ceva timp la fereastră şi privea dansul fulgilor de nea strălucind sub lumina slabă a felinarelor. Sporadic, trecea câte o maşină, întrerupând liniştea albă. Îi plăcea să traseze cu degetul figurine, pe geamul aburit.
- Hai, bea-ţi laptele, spune-ţi rugăciunea şi mergi la culcare! spuse blând Maria.
Fetiţa sorbi din cana roşie, imprimată cu Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici, apoi îngenunche în faţa iconiţei, cu Fecioara Maria şi pruncul, de la capul patului.
- Înger îngeraşul meu... Mamă, de ce moşu' nu vine şi la copiii săraci?
Femeia tuşi încurcată.
- Draga mea, moşul vine la toată lumea, nu ţine cont de aşa ceva. Te rog, termină-ţi rugăciunea!
- ... şi de rele mă păzeşte, amin! Ioana mi-a spus că pe ea moşu' n-o iubeşte, pentru că e bolnavă şi urâtă. Nu i-a adus niciodată nimic. Nici fraţilor ei, se ofensă micuţa încruntându-se, după care se trânti în pat, adâncindu-şi faţa în perna moale, cum îi era obiceiul.
Pentru câteva clipe Maria rămase pe gânduri. Era răvăşită de cele auzite. În cele din urmă se reculese şi se întinse lângă ea, mângâindu-i buclele întunecate. O înveli cu grijă, lăsându-i descoperit doar nasul mic şi pistruiat.
Fetiţa se zgribuli la pieptul mamei, căutând căldura şi afecţiunea de care avusese parte de îndată ce se ştia: protecţie, tandreţe, siguranţă.
- Ţi-a spus ea asta?
- Da. În pauză. Mi-am uitat adidaşii în bancă. Era singură în clasă. Ştii, e scutită de sport pentru că-i bolnavă. Mamă, nu-i aşa că nu e bine să mănânci din gunoi?
- Nu înţeleg. Ce vrei să spui?
- Când am intrat, ea tocmai a scos din coş un sandviş aruncat de Petre, cândva să mergem la sala de sport.
- Bineînţeles că nu e în regulă! Sunt microbi şi te îmbolnăveşti.
- I-am spus şi eu, dar ea mi-a zis că Dumnezeu se supără dacă aruncăm mâncarea.
- Aşa este, spuse trist Maria.
Avea lacrimi în ochi. Privea tavanul alb, aşternutul vesel, cu personaje din desene animate, îndrăgite de fiica sa. Bradul trona ca un împărat, în dreptul geamului. Era împodobit cu beteală colorată, globuleţe aurii şi roşii. La tulpina lui se găseau numeroase cutii cu daruri, dulciuri şi portocale.
- Păi, e bine sau nu e bine?... îşi auzi din nou fiica.
- Nu e bine să arunci mâncarea, dar nici să iei din gunoi. Mama ei nu i-a spus asta?
- Nu. Mama ei are grijă de copiii orfani. Dumnezeu a rugat-o să-l ajute.
- Asta tot Ioana ţi-a spus?
- Da. Şi mi-a spus un secret. Crede că Moşu' nu există, că e o minciună. Şi Radu zice că a văzut-o pe mama lui punând cadourile lângă pom. Mami, eu cred că moşu' există, se precipită micuţa. Nu-i aşa că există?
- Miruna, moşu' nu există. Este o poveste inventată de oameni, un pretext în plus să fie mai buni, dăruind şi împărţind cu alţii ce au.
- Eu vreau ca moşu' să existe, strigă fetiţa plângând.
- Şi eu vreau draga mea. Pentru mine el există. E Dumnezeu... Dar să nu spui nimănui asta, şopti privind în jur. Persistă secretul nostru. Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru oameni.
- Cum adică? întrebă Miruna, ştergându-şi lacrimile cu mâneca pijamalei.
- Ai să înţelegi asta când vei creşte mare. Noapte bună copilă!
- Există sau nu există?
- Există... în noi.
- Noapte bună mami!
În noaptea aceea Miruna se visă alături de Ioana. Râdeau cu poftă de câte ori descopereau conţinutul cadourilor dăruite de Moşu'. Hăinuţele, cizmuliţele, păpuşile, cărţile, jocurile şi mulţimea de dulciuri, o înveseleau pe micuţă, pentru întâia dată. Vârful bradului împodobit nu se zărea, era imens. ,,Uite, ea e mama mea!'' spuse bucuroasă fetiţa, arătând spre prietena frumoasă, cu zâmbet trist, care aştepta în picioare, bucurându-se laolaltă cu fiica sa, de darurile primite. Era stânjenită de haina ponosită, pe care o tot neteza cu mâinile, ruşinată.
- Bună dimineaţa draga mea! Hai, trezeşte-te, să nu întârzii la şcoală! Astăzi, la serbare, Moşu' va veni şi pentru Ioana.
- Ce bineeee! exclamă entuziasmată fetiţa, aplaudând. Ai vorbit tu cu el?
- Da. Ai să vezi, zâmbi Maria.
Ioana nu era prezentă. Ea nu se putea bucura ca ceilalţi copii. În clasa întâi a fost însoţită, la serbare, de un frate mai mare, care a pocnit-o de faţă cu toată lumea, pentru că se încurcase la poezie. A târât-o afară mai târziu el, lipsit de să-i pese că fata nu-şi primise darul. De atunci, fetiţa refuza cu înverşunare să se prezinte la vreo serbare organizată de şcoală.
După sfărşitul spectacolului, Maria, încărcată cu daruri multe, porni înspre locuinţa Ioanei, aflată la marginea Bucureştiului, în comuna Afumaţi.
- Opreşte aici mami! Aici stă! O să se bucure... ai să vezi!
Poarta indicată de fiica sa avea atârnat un steag mortuar.
- Aşteaptă-mă, vin imediat! spuse cu inima strânsă.
Reveni răvăşită. Se abţinu cu greu să nu plângă.
- Să mergem! spuse gâtuită de emoţie. Trânti portiera şi se grăbi să plece din acel loc mizerabil.
- De ce plecăm? Nu-i dăm cadourile?
Maria îşi muşca buzele. Lacrimile se încăpăţânau să şiruiască. Erau de neoprit. Nu putea să-i vorbească fiicei sale despre moartea fetiţei, despre sărăcia şi mizeria văzute în acea locuinţă, despre întunericul de acolo, unde puţina lumină venea de la o lumânare aflată lângă trupul firav, întins direct pe masa acoperită de un preş peticit.
- Ioana a plecat, draga mea. S-a dus acolo unde îi e bine, spuse în cele din urmă, cu glas tremurând, încercând cu greu să-şi controleze emoţiile, pentru a nu i le transmite ficei sale, dorind astfel să o protejeze.
- Nu mai plânge! spuse Miruna ştergându-i lacrimile cu dosul palmei mici. Eu ştiu că a plecat cu mama ei, ulterior ce am desfăcut toate darurile, aseară. Râdea. Se ţineau de mână când s-au ridicat să pună steluţa în vârful bradului, sus, sus de tot. Era maaare şi bogat. Nici nu i se vedea vârful. Şi erau amândouă atât de frumoase...
Maria nu-şi mai auzea fiica. O ţinea strâns la piept. Lacrimile se războiau în barbă, fără oprire.
- Mami, bunica spunea că Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii buni şi că are grijă de ei. Nu-i aşa că Ioana e la El?
- Uneori El e nedrept, răspunse mai mult pentru sine, privind nămeţii de nori. Draga mea, Ioanei îi e bine acolo unde este cu mama ei. Vrei să mergem în magazine, să alegem cadouri pentru orfani?
- Daaa! răspunse fetiţa entuziasmată. Ca Ioana şi mama ei?
- Da, draga mea. Doar că noi o facem aici, pe pământ... să mergem!

Din acea iarnă, Miruna, îşi luă în serios rolul de Crăciuniţă veselă, dăruind împreună cu mama sa cadouri de sărbători. În vacanţe, mulţi dintre orfani au trăit armonia din sânul acelei familii.
Astăzi, pe locul căsuţei dărăpănate din Afumaţi, se află un orfelinat, unde copiii abandonaţi se bucură de dragostea doamnei director Petrescu, Petrescu Miruna.

dracea

Cristina urca scările alunecoase ale pasajului de la Bucur Obor. Oamenii treceau pe lângă ea valvârtej încărcaţi- fie cu brazi încorsetaţi de sfoară, fie cu sacoşe umplute de cumpărături- pentru Crăciun. Era o atmosferă de sărbătoare, în ciuda faptului că cerul posomorât burniţa.
Câţiva copii îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, cu cel puţin două numere mai mari decât măsura potrivită, colindau călătorii tramvaiului 21, ce se îndrepta scârţăind din toate încheieturile, spre staţia Doamna Ghica.
Tânăra îşi mângâie instinctiv pântecul zâmbind. ,,Năzdrăvanule ştiu că eşti nerăbdător... totuşi, asta e burta mea, nu un teren de fotbal. Fie-ţi milă de mama ta, zăpăucule!'' spuse urmărind zborul graţios al fulgilor de nea, care se transformau într-o perdea mobilă, ce acoperea uşor, uşor, asfaltul plâns al străzilor.
Dragoş, soţul ei, o aştepta îngrijorat în staţie.
- Hai Coco, uşurel greieraşule! spuse ajutând-o să coboare din tramvai.
În drum spre casă, aduna zăpada depusă pe maşini, făcea bulgări şi arunca spre ea, bucurându-se ca un copil.
- Ajunge Dragoş! nu sunt în apele mele.
Înainte de a intra în apartament, şi-au scuturat bine zăpada de pe haine şi cizme.
Adulmecând mirosul apetisant al sarmalelor, care clocoteau furioase pe aragaz, tânăra nu mai avu răbdare să se dezbrace. Îşi scoase două bucăţi pe o farfurie, pentru a se răci.
- Mniam, mniam! cele mai bune sarmale din lume, spuse înfulecând cu dorință ultimul dumicat.
- Ai să te dai de-a dura, dacă mai mănânci mult, o mustră Elena, mama sa.
- E musai. Am o armată de şoareci flămânzi în burtă, care trebuie hrăniţi. Astăzi au confecționat revoluţie. Nu ştiu ce a avut Drăcea.
- Heeei, domniţă, aşa vorbeşti despre unicul meu nepot?
Cristina înmărmuri. Îşi privea mama cu groază.
- Ce ai copilă? Nu ţi-e bine? se sperie femeia la rându-i.
Izbucni în râs privind băltoaca de la picioarele fiicei sale.
- Nu te speria fată! Ai pierdut apa. Ţi-a venit sorocul. Sprijină-te de mine şi hai în pat! Dragoooş... cheamă salvarea! strigă privind peste umăr, spre camera tinerilor.
Proaspătul tătic apăru în pragul uşii buimăcit, cu părul vâlvoi. Privea panicat în toate părţile, căutând telefonul.
- Ooof, copii care fac copii! exclamă amuzată Elena. Vino aici lângă Cristina, mă ocup eu de toate, spuse sigură pe ea femeia.
Salvarea apăru în scurt timp.
- Îmbarcarea! mergem la materitatea Cantacuzino. Grăbeşte-te, altfel rişti să naşti în maşină, mămico! spuse doctorul, pe urmă ce o consultă, în timp ce-şi îndesa stetoscopul în trusa imensă.
- Măi domn' şofer, ocoleşte şi matale gropile alea, n-ai ratat niciuna! Vrei să-mi nască fata aci în maşină? se revoltă Elena.
Era ora unsprezece ziua, când Cristina se afla deja cu tualeta făcută, pe unul din paturile sălii de travaliu, sală în care se mai găseau trei mămici în durerile naşterii. A avut complicații mari, căci micuţul nu cobora deloc. Asistenta pe care Elena o şpăguise zdravăn, să aibă grijă de fiica ei, îşi tot înfigea cotul în componentă de sus a stomacului, metodă folosită pentru a determina coborârea fătului spre ieşire. O întreba dacă are dureri, iar tânăra răspundea afirmativ, minţind. Observase că de câte ori spunea adevărul, asistenta o chinuia. De abia pe la ora 19:00 durerile au început să apară în forţă. În cinci minute erau de nesuportat. Se abţinea cu greu să nu ţipe, ca celelalte mămici, căci asistentele vorbeau şi se purtau urât cu ele, umilindu-le. Era speriată de moarte. Lacrimile îşi făcură drum prin colţul ochilor, umezind cearşaful alb. Când durerile se amplificau, îşi muşca pumnii, ca să nu ţipe.
- Hauleu mama mea! Domn' doctor, domn' doctor, repede că făt acum, îl scap aci pe ciment! strigă ca din gură de şarpe, vecina tuciurie de lângă patul tinerei.
- Taci dracu, ţi-a plăcut când te-ai regulat, acum suportă, nu mai ţipa ca isterica! o repezi asistenta bătrână. Uite mămica asta tânără ce cuminte stă.
- Făăă... mi se rupe mie de asta. Cade, cade! strigă exasperată femeia, umplută de sânge, privind speriată spre fătul ieşit pe jumătate.
Luată pe sus şi aruncată pe masa de naştere, eliberă o nouă serie de urlete. Asistenta bătrână o pocni peste gură, iar mămica îşi înghiţi strigătul de durere. Încurajată de medic, în două minute, născu.
- Ia uite mămică, ce fată grăsană ai, glumi acesta pocnind fundul dolofan al micuţei, care începu să ţipe. De durdulică ce e, a ieşit aşa greu, zâmbi medicul. Să-ţi trăiască! E a opta fată azi şi nici un flăcău.
- Mulţumesc domn' doctor! spuse femeia epuizată.
- Domn' profesor, e aproape gata si mămica de aici! îl atenţionă îngrijorată asistenta corpolentă, care o avea în preocupare pe Cristina.
- Next! zâmbi medicul schimbându-şi mănuşile. Hai, sus cu ea! Împinge acum... încă o dată... greu la deal cu boii mici! Încă un pic şi gata!
Mămica nu mai suportă durerile, deşi întreaga echipă se purta frumos cu ea, leşină.
Se trezi când simţi focul, peste care se punea gaz, de câte ori acul se înfigea în carnea sfâşiată de la naştere. Anestezia locală trecuse şi suporta cu stoicism cruzimea cusăturilor, care-o secau la suflet. Asistenta o admira pentru curajul şi modul tacit în care-şi acceptase canonul facerii. Îi prinse mâna şi-i mângâie fruntea.
- Strânge cât poţi de tare, fată! Ştiu că doare. Mai e puţin şi scapi.
- Ce ţi-ai dorit mămico? îl auzi pe doctor, apoi simţi din nou acul şi aţa făcându-şi loc în carnea vie.
Strânse cu tărie mâna asistentei care o mângăie compătimitor.
- Băiat... răspunse mai mult în şoaptă.
- Păi să-ţi trăiască! E inițialul mascul pe ziua de azi. Brava frumoaso! Meritai flăcău, la cât ai fost de puternică. Felicitări! Mai am o impunsătură şi termin.
Din nou simţi durerea. ,,Oh, Doamne! Nu mai pot!'' îşi spuse în gând şi izbugni în plâns. ,,Mamă, unde eşti?''.
- Gata! Acum te mai rog ceva, să nu adormi câteva minute! Next! spuse zâmbind medicul, pentru a nu ştiu câta oară.
Îşi reveni uşor. Satisfacţia a fost pe măsura durerii când îşi ţinu pentru prima dată puiuţul în braţe, în sala unde mămicile îşi alăptau pruncii. Pentru moment uită durerea cusăturilor. Medicul o sfătuise să-şi aducă un colac pe care să stea, pentru a nu afecta rănile şi pentru a simţi mai uşor acea intervenţie nefericită. Zâmbi privindu-şi fiul, un cârn botos care dormea scutit de grijă. Îi atinse cu teamă mănuţele catifelate. Îi sărută fruntea fină ca polenul florilor. Micuţul începu să se foiască,,Să nu-ţi fie teamă draga mea, chiar dacă doare. Bunica ta a fost o femeie puternică. A dat viaţă la unsprezece copii şi de fiecare dată a uitat prin ce-a trecut, când şi-a ţinut în braţe bebeluşul. Aşa e lăsat de la Dumnezeu.'' Cuvintele mamei sale s-au adeverit. Acum îşi privea fericită fiul care scâncea nemulţumit. ,,Ce-i piticule, ce nu-ţi convine?''. Micuţul începu să plângă, agitându-şi mânuţele şi picioarele. Cristina îl legănă uşor în speranţa că se va linişti, dar el nu încetă, dimpotrivă, ţipa ca din gură de şarpe. Ca la un semn, toţi bebeluşii au început să plângă.
- Făi fată... bagă-i ţâţa-n mufă să tacă! Ce te holbezi aşa la el, ca proasta? strigă tuciuria nemulţumită. E primul?
- Da, răspunse tânăra scoţându-şi timid sânul.
- Aaaa...! Daia nu ştii.
Micuţul tăcu pentru redus timp, apoi o luă de la început. Tuciuria se apropie de tânără.
- Ce-ai broscoiule de orăcăi? Fată, tu nu ai sfârc. Din ce să tragă săracu'? Ai lapte pentru toţi copiii de aici. Ia dă-l încoace să-i dau un pic de la mine, ca să tacă. Mucles mă!
Cristina rămase înmărmurită. Luată prin surprindere, nu apucă să se opună. Mămica experimentată, îşi puse fetiţa pe un scaun, luă băiatul din braţele tinerei, scoase celălalt sân, care avea un sfârc imens şi îi dădu pe la nas cu el. Bebeluşul îşi mişcă guriţa instinctiv după sursa de lapte. Toate mamele au izbucnit în râs. Micuţul tăcu ca prin minune. Trăgea cu lăcomie din sânul mamei surogat.
- Aşa mânca-ţ'-aş curu' tău de paliu! Să ţii minte că ai supt de la o ţigancă. Hoo mă! Mai lasă şi la fata mea, nu băga tot la ramazan! Îi scoase brusc sânul din gură şi puse copilul în braţele mamei.
Toată lumea privea amuzată la scena aceea. Asistenta bătrână îi dădu căteva sfaturi utile tinerei mămici.
A stat internată cinci zile, până când nou- născutul a luat în greutate, apoi se externă. Acasă mirosea a brad, portocală şi a plăcintă cu mere şi scorţişoară. Elena a avut grijă ca totul să fie ușor la venirea fiicei sale şi a primului său nepot.
- Hai cu bunica să-ţi facă baie, piticule!
Toţi membri familei erau adunaţi în jurul boţului de carne şi-l admirau.
- Ptii! bată-te norocul de obraznic! Asta merit eu că te îmbăiez, să te uşurezi pe mâna mea? Dracea...
Cristina şi Dragoş erau mândri de fiul lor. Râdeau.
Timpul trecea iar micuţul creştea ca viteazul din poveste. La o lună după împlinirea primului anişor de viaţă, Alexandru păşi pentru prima dată singur. S-au bucurat toţi pentru moment, dar după aceea au urmat o succesiune de năzdrăvenii cărora le ţineau cu greu piept, căci Drăcea era ca argintul viu. Trăgea faţa de masă răsturnând tot ce era pe ea, scotea toate cratiţele din dulap şi făcea un zgomot infernal lovindu-le una de alta, a răsturnat oliţa plină în mijlocul casei, arunca în tualetă tot felul de obiecte care mai scăpau atenţiei părinţilor... Nimic nu-i scăpa. În permanenţă trebuia să fie cineva cu el ca să nu devasteze casa.
_________________
fiecare om gaseste in mine ceea ce este el insusi...

	Pagina de start a forumului BOEMA LITERARA VIRTUALA -> muzicasufletului	Ora este GMT + 2 ore
Pagina 1 din 1