bate nasu' (7)- Ultima zi de vacanţă

claudia minela

- Ihaaaaa! strigă el din toţi rărunchii alergând în ploaie.
**************************
- Gata, am obosit! dă-te jos, capră!
- Ne întrecem?
- Să-mi trag sufletul, spuse răsuflând sacadat. Care este premiul?
- Cel care pierde, îi îndeplineşte ceiluilalt o dorinţă.
- Oricare? .
- Oricare, spuse descoperindu-şi gropiţele.
Ploaia şiroia, lipind hainele de trupurile lor, ca o a doua piele. Se studiau pe furiş: ea îi mângâia cu privirea muşchii pieptului şi dermă măslinie, ce strălucea ca mahonul; el, nu-şi dezlipea ochii de pe rozetele sânilor ei, crispate de adierea vântului, care parcă cerşeau căldura unei guri lacome de dorinţă.
- Până în capătul uliţei, la mărgăritare.
- Bine. Hai! pe locuri, fiţi gata...start!
Mario ajunse debutantul şi se prefăcu că alunecă pe iarba umedă, lungindu-se peste albul delicatelor lăcrămioare.
- Ce-ai confecționat tontule?
El nu-i răspunse. Ea se apropie răsuflând greu.
- Mario... te-ai lovit?
- Lasă-i liberi şopti.
- Ce? se arătă nedumerită.
- Lasă-i liberi...ca-n peşteră.
O prinse de talie şi o răsturnă peste el, apoi se tăvăliră râzând în pătura bogată de flori ude.
- Ha! ai vrea tu.
- Trebuie, insistă, ţinând-o lipită de el.
- Nu zău...de ce mă rog trebuie?
- Pentru că am câştigat, iar asta e dorinţa mea.
- S-o crezi tu. Dă-mi drumul! altceva n-ai găsit?
- Cum ar fi?
- Să cotcodăcesc, să sar într-un picior...
- Roberta, nu mai suntem copii. Eşti penibilă. Te doresc...
- Când acum? S-a făcut, râse amuzată. Numai aşteaptă să fac un duş şi să iau un prezervativ de la baba Leana, sau îi ceri tu tatei, aşa ca între bărbaţi.
- Îţi baţi joc de mine?
- Tu te-ai ţăcănit. Dă-mi drumul şi hai acasă. Mi-e frig. Ajunge cu joaca. Ai luat-o razna. Hapciu, hapciu!
- Noroc! Eşti rea... să mergem. Mi-ai rămas datoare.
- Mda! Hapciuuu!
O luă de mână şi alergară într-un suflet până acasă.
- Pa! spuse el scurt.
- Nu intri să bem un ceai fierbinte?
- Nu , răspunse bosumflat.
- Mario, bate nasu', încercă ea să-l împace.
- Nu.
- Cum vrei, obsedatule...
- Scorpie!
Plecă fără s-o privească. Îşi făcu un duş fierbinte şi bău un ceai bun, cu multă lămâie şi puţină scorţişoară, cum numai bunica sa ştia să prepare. Stătea întins în pat, ascultând ropotul ploii cum cade pe acoperiş, străpungând liniştea serii. Adormi legănat de muzica naturii, îmbrăţişat de imaginea chipului ei umed, acolo, în verdele intens, stropit de albul sporadic al lăcrămioarelor, cu miros de parfum fin, amestecat cu cel proaspăt de primăvară plângăcioasă. îndată ce era mic, bunica îi spusese legenda acelor flori. Se zice că un împărat avea o fiică, elegantă şi blândă, căreia îi plăcea să stea în preajma oamenilor nevoiaşi. Lua din palat ce-i cădea în mâna, haine, mâncare, bani şi ducea în sătucul de la marginea împărăţiei. Tot ce învăţa de la profesorii săi, împărtăşea la rându-i cu cei săraci, astfel încât, copiii de vârsta ei ştiau să citească, să scrie şi să socotescă, ca de pildă cei de rang nobil. Cel mai dezgheţat, Mărgăritar, o ajuta. Nu se despărţeau decât noaptea. Vara, el dormea în faţa ferestrei iatacului ei. Aduna mulţi greieri şi le dădea drumul acolo. Ea ştia atunci că el este aproape. Zâmbea şi îi arunca pe furiş fistic şi rodii. Au crescut, iar sentimentele lor erau din ce în ce mai puternice, spre disperarea împăratului, care l-a alungat de pe acele meleaguri. Într-o zi, împărăţia fu zdrobită de o boală necunoscută. Una din victime, a fost fata împăratului. Înainte de a muri, ea îşi rugă tatăl să i-l aducă pe Mărgăritar. Ajunse prea târziu. De atunci, el o caută mereu, peste tot, pe unde au fost împreună, iar în urma lui, acolo unde plângea, răsăreau clopoţei mici, ca nişte lacrimi de iarnă.
Se visă strângând-o în braţe, încălzindu-i trupul umed cu al său, acoperindu-i buzele moi cu un sărut pătimaş ce-i cutremura corpul. Ea se abandonase în acea încleştare a lui şi răspundea cu pasiune fiecărei atingeri. Tremurul ei se amplifică, atunci când el îi atinse sânii şi eliberă acel sunet de delectare care-l înnebunea stârnindu-l...mmmmm! Erau topiţi de dorinţă.
- Puiuţul bunei, trezeşte-te! Trebuie să mergi la Roberta, să faceţi vaccinul.
- Mmmmm! mai lasă-mă puţin, spuse leneş, deranjat fiind de intervenţia bunicii, care-i spulberase visul.
- Mă duc să-ţi fac clătite...
- Bine.
,, vaccin? Javre împuţite'' spuse amintindu-şi de acea seară de Înviere, când a şicanat-o în biserică. Zâmbi, revenindu-i în minte scena în care îl pocnise pentru că o sărutase, iar el îi promisese că n-o va mai atinge până când nu-i va cere asta. Ieşiră cu lumină şi porniră spre case. Locuiau la marginea cealaltă a satului şi aveau ceva drum de parcurs. Au depăţit câteva grupuri de săteni.
- Ptiu, stuchi-l-ar mâţele de nărăvaş! se auzi glasul Babei Leana, venind din spate, sporovăind cu ţaţa Chiva, felcera satului, o nevastă îmbătrânită cândva de vreme. O năcăjî pă biată fată, toată slujba, maică.
- Care fată, fă leliţă?
- A popii, maică. O trasă dă păr şi dă mânică mereu, mereu, maică... parcă-l împungea satan...ptiu, Doamne iartă-mă, că-i zi mare azi!
Tinerii se priviră amuzaţi. Soțiile nu-i observară din cauza întunericului.
- Lasă fă leliţă, că e tineri şi ei, îi apără Chiva.
- Tineri, tineri, fă maică, da' nu se cade în biserică să faci panoramă...nu zic, îşi trase ea sufletul, fata sta cuminte în banca ei, da' el na şi na, grămadă pă ea, maică. Vorbea părintele, vorbea şi el. Iaca aşa o zăpăci de minte pă fătucă, toată slujba, maică. Aşa e când nu ştie unii lungu nasului, dădu ea din cap nemulţumită.
- Cum vine asta, bre leliţă? nu înţeleg.
- Păi, fă maică, începu din nou baba, e fată de preot, om cu dispoziție şi cu scaun la cap, nu fişte cine... vorba ceea, ce-i pă el , e şi în ladă. Noroc cu Maria, cumnata lu' părinţelu', că-şi făcu milă şi-l dădu şi pă el la şcoli înalte, pă la Bucureşti.
Lui Mario nu-i picară bine vorbele bătrânei. Vru să se întorcă, să-i spună vreo două vorbe, dar Roberta îl trase după ea, mărind pasul.
- Da, ţăţică, da' şi tat-su lui e om gospodar şi are şi ceva carte. Ăştia micii a crescut împreună. Făcu o pauză. Acu' şi matale ai limba ascuţită, nu vezi că băiatu' are minte câţi toţi ai noştri la un loc? E ambiţios, o să ajungă om mare...
Tinerii se îndepărtară de cele două femei.
- Lasă-le în plata Domnului, spuse Roberta, văzându-l supărat. Vorba tatii : ,, Gura lumii, nici pământul n-o astupă''. Du lumină şi vino să luăm de la mine tot. Nu mai lua şi tu...
- N-am nevoie de nimic de la tine. Am şi eu tot ce-mi trebuie, nu sunt atât de sărac, o întrerupse simţindu-se jignit.
- Ce te-a apucat? Parcă ai înnebunit... din cauza unor vorbe aruncate de o baborniţă. Eu ar necesită să fiu supărată pe tine pentru ce mi-ai făcut în biserică.
- Tu ai început. Nu m-ai aşteptat, îi reproşă.
- Ba tu ai început primul. Ţi-ai bătut joc de mine în bucătărie...
- Meritai, m-ai pocnit, ca să nu mai amintesc despre ce mi-ai fabricat în biserică...
- Ha! auzi la el. Cred că nu eşti normal.
- Tu nu eşti normală. M-ai călcat pe picior şi mi-ai băgat ghearele în palmă. Uite, îţi place?
- Ştii ceva? Nu mai merg nicăieri, du-te singur!
Se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre casă. Mario îi tăie calea.
- Ba ai să mergi, că mi-ai promis! Altfel am să te ţin aici, în stradă, toată noaptea. Lumânarea se stinse. El se îndreptă către un grup de săteni să ia lumină. Ea profită, alergă şi intră în curte. Tocmai când încerca să descuie, o prinse din urmă şi o trase după el.
- Scorpie încăpăţânată, îţi scot eu fumurile din cap.
- Dă-mi drumul, brută!
- Ai vrea tu, spuse zâmbind sarcastic.
Reuşi să reaprindă lumânarea, care mai apoi o stinse de pragul uşii.
- Degeaba te zbaţi, ţi-am spus că n-ai şanse să scapi de mine. Încearcă să te calmezi, ca să nu devin şi mai brutal, o ameninţă.
- Din clipa asta, nu mai scot o vorbă, hotărî ea, încercând să-l pedepsească.
- E treaba ta, spuse indiferent.
Au pus într-o sacoşă ouă, cozonac, drob, prăjituri şi vin, apoi s-au îndreptat spre cămin, unde erau aşteptaţi de prieteni. Se opri brusc aşezându-se în faţa ei. Roberta îl fulgeră cu privirea. Îi zâmbi, ţinând-o în suspans. Încercă să-l evite, dar se izbi de pieptul lui. Îi mângâie faţa tandru, apoi îşi apropie buzele de ale ei fără să le atingă. Aştepta să-i ceară, să-şi dorească acelaşi fapt ca şi el. Roberta răsufla greu. Mirosul salcâmilor, liniştea serii, apropierea lui, o făcu să-şi dorească cu toată fiinţa ei s-o sărute. Inima se zbătea ca un peşte pe uscat. Cu toată umilinţa trăită în ultimele zile, trebuia să-şi recunoască înfrângerea. Îl iubea şi dorea să fie a lui, numai a lui... Puţina mândrie care-i mai rămăsese, o oprea să nu facă ea inițialul pas. Tremura neputincioasă în braţele lui. Vântul adia uşor. El se aplecă uşor şi sărută linia ușoară a gâtului.
- Ţi-e frig? şopti simţindu-i tremurul din corp, continuând s-o tachineze. N-am vrut decât să-ţi dau eşarfa jos. I-o trase de pe cap desfăcându-i părul.
Ea se îndepărtă de el, îmbrâncindu-l dezamăgită şi se grăbi să ajungă mai repede la cămin.
- Tot nu-mi vorbeşti? râse mulţumit. Nu trebuie decât să mă rogi să te sărut. Atât.
- Haideţi fraţilor, nu mai veneaţi odată? îi întâmpină Traian.
Fetele improvizară o masă, dintr-o bancă lungă, pe care au pus de toate. Au ciocnit ouă, au mâncat cozonac.
Mario îi întinse un ou.
- E roşu ca buzele tale...să ciocnim, spuse zâmbind răutăcios.
Ea îl luă, îi zâmbi la rându-i şi-l făcu scăpat. Ridică sprâncenele cu un aer nevinovat, îi întoarse spatele şi se îndeptă spre grupul fetelor.
- Ţi-a făcut-o prinţesa, spuse Traian bătându-l pe umăr, râzând. Ce dracu-aveţi mă? Tot aşa vă râcâiţi ca-nainte?
- Nu-i treaba ta, îi tăie macaroana.
Roberta se relaxă în prezenţa prietenelor sale.
- Nu v-aţi creat niciun prieten acolo? întrebă curioasă Ileana.
- Ba da. E un băiat şi jumătate, spuse privind cu coada ochiului la Mario, care era nespus de atent la discuţia lor, deşi se încinsese la o partidă de cărţi cu prietenii. Îl cheamă Dan.
Le povesti fetelor cum l-a cunoscut, cum îşi petrec timpul împreună, tot felul de amănunte cerute de acestea.
- Ia-uzi mă, tu ce păzeşti acolo? îl înţepă Mihai, frecându-şi palmele de bucurie, căci simţea miros de cârcoteală.
- Fiecare face ce vrea.
- Şi dacă ţi-o zboară de sub nas?
Fetele chicotiră.
- Pe cine? întrebă absent, concentrat fiind la jocul de cărţi.
- Cum pe cine, frate? Pe Roberta.
- E treaba ei ce face.Nu mă interesează. Îmi este prietenă ca şi voi. Ce mă tot freci la icre? Dă carte jos şi lasă-mă!
- Doamne, îşi făcu Mihai cruce...am trăit s-o văd şi p-asta! Mă, tu ţi-a găsit alta?
- Mda, ce credeai că mă călugăresc?
Fetele discutau despre tot felul de nimicuri. Roberta nu le asculta, era atentă la ce vorbeau băieţii.
- A început să fie interesant. Ia, bagă mare, moşule! Dă-le-ncolo de cărţi!se precipită Traian.
- Şi cum e tipa? deveni curios Mihai.
- Trăznet! răspunse plictisit.
- Adică?...mă da' scump eşti la vorbă, îl împunse Traian.
- Are un fund obraznic, nişte sâni băţ...
- E clar, a pus-o, rânji George.
Mario îi făcu cu ochiul.
- Şi cum a fost?
- Cu cărare pă mijloc...în pana mea albastră! spuse iritat de curiozitatea prietenilor săi. Ia mai lăsaţi-mă! Altceva nu mai scoateţi de la mine. Nu pot să vă spun decât că e al dracului de bună.
Băieţii râdeau cu poftă. Robertei i se pusese un nod în gât. Bănuia că Mario a avut o legătură cu Ana Maria, dar acum devenise o certitudine. Discută ceva cu fetele şi ieşi val vârtej. El o urmă ostentativ. Îl auzi alergând în urma ei. Nu apucă decât să se ascundă după tomberoanele de gunoi, aşteptând momentul să plece.
,,N-avea unde să dispară aşa repede, e pe-aici'' îşi spuse privind cu atenţie în jur.
- Robertaaaaaa!
Câinii din curţile apropiate începură să latre duşmănos.
- Robertaaaaaa!...duce-ţi-vă dracului de javre, se răţoi el, dând cu piciorul într-o sticlă de plastic, stârnindu-i şi mai rău. Parcă-a intrat în pământ, bombăni nemulţumit.
Ea se sperie. Îşi opri respiraţia. Mario zări la geamul căminului, prietenele Robertei privindu-l şi râzând de el. Se întoarse cu spatele, îşi descheie şliţul şi urinâ în faţa lor. ,, caţe curioase, mai uitaţi-vă şi acum în curul meu , dacă vreţi spectacol, să fie primit...''
Fetele chicotiră retrăgându-se ruşinate. Se spălă la cişmeaua de la drum, timp în care Roberta se furişă nevăzută alergând spre casă. Mai aruncă o ultimă privire de ansamblu în jur şi porni pe urmele ei, ştiind unde avea să meargă la acea oră. Îşi trecu mâna prin păr îngrijorat. Se lăsase frig. Ridică gulerul sacoului, îşi strecură membrele în buzunar unde găsi eşarfa ei. Simţi un gol în stomac când o respiră. Închise ochii, imaginându-şi că este lângă el, zgribulită de frig, căutând căldura trupului său. Ajunse în colţul uliţei. O auzi ţipând. Tot sângele i se urcă la cap. Era disperat. Nu ştia de unde s-o ia. Ţipă îngrozită, încolţită de o haită de câini. Încerca să-i îndepărteze, dar nu făcea altceva decât să-i aţâţe şi mai rău. Unul dintre ei o muşcă puternic de pulpă. Mario se năpusti ca un jaguar. Se aşeză în faţa ei, luând asupra lui atacul haitei.
- Marş, plecaţi jigodiilor, că vă sparg căpăţânile!
Roberta leşină când văzu pe unul din ei sfâşiind braţul lui şi repezindu-se la faţă. Nu apucă să vadă că Mario îi înfipsese mâna în gât, tocmai la timp, şi dădu cu el de pământ, scoţându-l din circuit. Pe ceilalţi îi îndepărtă mai uşor, lovindu-i şi gonindu-i cu pietre. O luă în braţe şi o întinse pe iarba din faţa unei porţi. Era albă ca varul. Îşi revenise, dar privea în gol, marcată fiind de ceea ce se întâmplase.
- Sunt alături tine, linişteşte-te! Gata, au plecat. Îi mângâie părul.
Era îngrijorat de dispoziția ei. Continua să privească în gol. Barba începu să-i tremure spasmodic. Bălmăjea vorbe neînţelese. Mario se sperie, neştiind ce să facă.
- Roberta, potoleşte-te!
Îi dădu câteva palme pentru a o scoate din şoc. Când se dezmeticii, izbugni într-un plâns isteric, cu suspine. O strânse în braţe, îi puse capul pe umăr şi o mângâie, legănând-o uşor.
- Plângi, plângi să te linişteşti. Roberta, mă auzi?
- Da, spuse printre suspine, simţind că se moleşeşte. Încet, încet îşi reveni. Îi era frig. Se zgribuli, ghemuindu-se şi mai mult în braţele lui. El zâmbi amintindu-şi ce şi-a dorit mai devreme. Vru să se dezbrace de sacou şi s-o acopere, dar când se mişcă, ea îl cuprinse cu braţele.
- Nu pleca, te rog!
- Doar n-am înnebunit, după ce-am alergat atâta să te găsesc şi m-am războit cu zmeii, glumi el. Am vrut numai să-ţi dau sacoul meu, că tremuri.
Ca trăsnită, îşi aminti scena când unul din câini se repezi la faţa lui Mario.
- Tu eşti bine? întrebă mângându-l îngrijorată.
- Lasă-mă pe mine! Nu contează...Crezi că poţi să mergi?
- Da.
Simţea că nu se mai termină drumul până acasă. Ea avea tendiţa să privească speriată peste umăr. De câte ori auzea lătrat, îl stângea de braţ.
- Uşşşşş, înfumuratule! că doar îţi dau de mâncare, o auzi bombănind pe mama sa, care-i întrerupse gândurile.
Se duse la geam şi-l deschise larg. Soarele săruta roua dimineţii, păsările cerului se amestecau printre cele din ogradă, care ciuguleau de peste tot, ce le ieşea în cale. Îşi văzu mama războindu-se, ca de obicei, cu Sache, gânsacul războinic, ce-o sâsâia ameninţător în fiecare dimineaţă, când se apropia de haremul său de gâşte.
- Vedea-te-aş în cuptor, nesuferitule, că m-ai băgat în draci!
Parcă înţelegând cele spuse de ea, Sache, se repezi desfăcându-şi aripile ameninţător. În următorul moment, prietena îl pocni direct în mutră, cu castronul pe care-l golise de bobe. Gânsacul se retrase nemulţumit de tratament, bonmbănind precipitat.
Mario râdea cupoftă.
- Lasă-l mamă, doar îşi apără haremul. Bravo lui! glumi el privindu-şi cu drag mama.
- Mai bine ieşi de acolo, leneşule! Dă de mâncare porcilor, iar eu mă duc la vacă.
- Vin acum mamă!
Termină repede, căci era iute la treabă, obişnuit cu munca de mic. Mirosul clătitelor cu gem de prune şi gutui îi gâdilă nasul. Le luă pe toate făcute până atunci, îşi sărută bunica drept recompensă şi plecă la
Roberta.
- Sărut mâna! le salută voios pe cele două doamne, Maria şi Elena. Roberta s-a trezit? I-am adus clătite.
- Nu cred că mănâncă. E bolnavă, are febră. V-a găsit să mergeţi în ploaie...
Nu apucă să-şi ducă fraza până la capăt, că Mario dispăru.
O găsi în pat, înfofolită cu două pături. Se apropie şi-i atinse fruntea cu buzele. Frigea. Deschise ochii şi-i zâmbi.
- Pleacă şopti! Nu vreau să iei şi tu răceala.
- Am adus clătite.
- Mario nu pot să mănânc, parcă am un cactus în gât.
- Trebuie. Mâncăm împreună, se impuse el.
Strănută de câteva ori.
- Noroc pisico!
- Misi! se răsfătă ea.
Începu să înfulece cu dorință clătite. Ea înghiţea în sec.
- Eşti sadic... vezi că-ţi curge dulceaţa...
- Hai, ajută-mă! Gura mare...
Roberta apucă cealaltă parte a clătitei. Buzele lor se întâlniră la mijlocul drumului. Îşi adunau reciproc dulceaţa, din jurul gurii, într-un joc senzual. Râdeau ca doi nebuni. Ea uitase de cactusul din gât.
- Ce faceţi aici copii? o auziră pe Maria
- Mai e una, spuse veselă Roberta, ia-o tu mătuşică.
- Dacă m-ai invitat din complezenţă, ai pierdut draga mea...o iau.
Râdeau toţi trei.
- Fă-te bine, mâine plecăm acasă.
- Aaaaaaa! ce bine-mi pare! izbucni Roberta aplaudând. Auuu! gâtul... măsii de gât!
- Domnişoară, ai vigilență să nu te audă tatăl tău, o atenţionă Maria. O să-ţi dea canoane.
- Dap! să merg mâine cu rolele în Cişmigiu, continuă să glumească tânăra. Canoanele mele sunt uşoare, am pile acolo sus.
- Hai tinere, las-o să se odihnească!
****

urmează
Războiul continuă la Bucureşti

(...) Mario îşi luă la rându-i pizza şi se retrase, dar nu înainte de a-i face o vizită drăcoaicei. Deschise uşa încet, fără ca ea să-l audă. O văzu stând aplecată deasupra pizzei, mâncând cu poftă dintr-o felie. Trânti cu putere uşa râzând, aşa cum îi era ei obiceiul. Roberta se sperie şi scăpă felia din mână.
- Fuck you! Shit! ţipă nervoasă.
- Altă dată să te înveţi minte, să nu mai zdruncini creierii oamenilor normali cu trântitul uşii.
O auzi aruncând cu ceva în uşă şi bombănind.
- Ai spus ceva? N-am auzit bine, continuă el s-o şicaneze.
Uşa se deschise brusc şi se scoate din somn cu pizza pe faţă. O închise fără întârziere încuind-o.
- Phau! Ţi-ai dat foc la valiză! spuse furios îndepărtând bucăţele de ciupercuţe, maslinuţe, şunculiţă de pe faţă. Deschide că o sparg!
- Dacă vroiai porţia mea, trebuia să-mi spui, nu să mă sperii. Poftă bună acum, Disperatule! Asta ai vrut, asta ai avut...
- Pun eu mâna pe tine, scorpie nesuferită...Phau!(...)
_________________
fiecare om gaseste in mine ceea ce este el insusi...

	Pagina de start a forumului BOEMA LITERARA VIRTUALA -> PROZA	Ora este GMT + 2 ore
Pagina 1 din 1